Andrei

Nu ştiu ce mi-a venit de am pus mâna pe pix. Un gând răzleţ, un scurt-circuit întâmplător în singura sinapsă funcţională rămasă.

Prieteni imaginari, fiecare dintre noi a avut sau încă mai are. Eu nu. Cel puţin, nu mi-amintesc.

Alex, Jimmy, Bob, Iuda, Mary, nume care de care mai ciudate, prieteni imaginari cu trăsături şi calităţi mai mult sau mai puţin obişnuite.
Omuleţul din hârtie, piticul din stomac, gândăcelul de sub pat sau poate ornitorincul piţigăiat de la etajul patru. Poate să fie cel pe care ţi-l doreşti aproape sau poate fi cel care îţi doreşti să devii. Îţi poate da un sfat de care ai nevoie sau îţi poate arăta lucruri pe care le vedeai, dar pe care nu voiai să le recunoşti. It can be your Dr. Phil or your Tyler Durden. Devine punctul în care fantezia şi realitatea se împletesc, se completează, devenind un tot unitar, zămislind clipa în care toate gândurile iau formă.

Încerc la ora asta să-mi strig, să-mi caut prietenii imaginari. Fără succes, însă. Nici Bob, nici ornitorincul, nici un elf cu urechi lungi. Doar eu, cu mine. Nimeni şi nimic în jur. Nu-s obiecte, nici oameni. Nici măcar prieteni imaginari. Doar o foaie, un pix, lumina unui bec cam chior şi nişte gânduri răzleţe.

Oare… oare nu sunt cumva eu prietenul imaginar al cuiva? Aşa s-ar explica vidul care mă înconjoară. Un prieten imaginar despre care nu se mai ştie nimic. Poate că sunt doar rodul unei imaginaţii bogate, ce-a refulat dintr-o minte bolnavă intr-o zi ploioasă de octombrie. O minte prea slabă pentru a accepta realitatea şi prea orgolioasă pentru a putea păstra o relaţie de durată cu o entitate inexistentă. Poate-s chiar ornitorincul de la patru.

Ochii mi se-nchid, gândurile mi se amestecă, noaptea şi somnul mă cuprind. În curând am să sting lumina şi am să adorm. Un gând mă frământă totuşi… oare mai crede în prieteni imaginari? Oare mă mai recunoaşte?