Andrei

Franz a crezut. A visat. S-am fript aşa cum ştia în adâncul sufletul lui că se va întâmpal. Egoismul ei a atins astăzi un nivel pe care Franz nu și-l imagina.

Franz închide telefonul. Trage cu putere aer în piept. Altă dată ar fi fost doborât. Acum stă pe picioare. Genunchii nu mai tremură. Pleacă spre casa. Merge repede şi ignoră oamenii din jur. Nu-i mai pasă, vrea doar să ajungă acasă, să fumeze o țigară. Se ascunde printre fulgii de zăpadă. Îl ninge peste pleoape, de parcă iarna ar vrea să îi scoată ochii. Astăzi fiecare fulg de nea vrea să-i dea o palmă şi se înghesuie să-i lovească obrajii.

Nu simte nimic. Nici foame, nici frig, nici ură. Nici măcar nu e nervos. Ninsoarea de afară s-a făcut brusc urâtă şi i-a intrat în gânduri. Lapoviţă şi uitare. Troiene ce-i inhibă dorul de ducă. Şi câini vagabonzi ce îl împiedică să traverseze.

Trecând pe lângă locuri demult uitate, Franz îşi aminteşte când ea i-a spus că ştie că n-o să-l piardă niciodată. Râde, o credea.  Şi brusc, totul în jur devine familiar, haosul din ninsoare dispare şi se opreşte în faţa unei uşi.

În casă e cald şi bine. Mă întind pe canapea, aprind o ţigară. Franz a rămas undeva afară, in frig şi va muri la noapte.